La recomandarea Consiliului Profesoral, Alexandru a început tratamentul cu Dilitol în urmă cu cinci luni, la câteva zile după ce împlinise doar şapte ani. Atât eu cât şi soţia mea Antonia intuiam de ceva vreme adevărul trist şi anume că, în ciuda tratamentelor de Condiţionare Prenatală, băieţelul nostru are probleme de integrare socială. Ne-am întristat pe loc, aşa cum fac nişte părinţi adevăraţi atunci când se pune în discuţie soarta copilului lor. Într-o progresie firească a lucrurilor, pasul doi a fost să citim toată literatura de specialitate. Am centralizat şi informaţiile de pe Internet şi Clearview. Nu mică ne-a fost surpriza să aflăm că simptomele de care suferă Alexandru se regăsesc în rândul tinerilor destul de frecvent, cu o incidenţă de 25% până la 75%, în funcţie de vârstă, rasă, sex, climă, nivel de poluare, statut social şi coeficient compus al fericirii. Statisticile ne-au mai liniştit un pic dar eram deja foarte obosiţi; am trecut practic de la o spaimă febrilă, greu de precizat, la o indiferenţă oarecum controlată, căci Alexandru nu se regăsea în rândul grupurilor defavorizate.
Tratamentul a început cu administrarea a 150 mg pe zi şi rezultatele iniţiale s-au făcut remarcate în mai puţin de trei zile. Soţia nu mai dormea de nerăbdare. Era dornică să vadă lucrurile intrând pe un făgaş normal şi spera să reia cât mai repede activităţile sociale cu rudele şi prietenii. Îngrijoraţi de situaţia noastră familială, aceştia începuseră să o evite. Însă efectele au fost slabe. La mai puţin de două săptămâni de la începerea tratamentului, Alexandru a revenit la stările de letargie emoţională şi inactivitate bătrânicioasă care, în mod inexplicabil, par să-l caracterizeze.
Continuarea povestirii pe LiterNet.ro.
