joi, 4 iunie 2009

Supermarketul artei


Referindu-se la goana dupa aur si dupa faima care inexorabil ataca orice forma de exprimare a esteticii contemporane, un absolvent de arte este citat cu font rosu ingrosat pe Adbusters.org:

"Art today is just one big clusterfuck of artists doing what will get them paid, what will get them laid or what will get them famous."

Si continua:

“If anything can be said to be an aesthetic movement right now it’s Facebook and blogging – that’s exactly what’s happening in contemporary art. Individuals use generic templates and hope to somehow achieve a sense of acceptance and community. They’re helplessly trying to define their influence by counting how many friends they have.”

Ca blogger si FB user, aceste lucruri nu pot sa nu ma puna pe ganduri. In ce masura societatea contemporana prolifereaza non-valorile ridicandu-le la nivel de arta? Oare obsesia consumului la minut, pe de o parte, si patima faimei si a profitului, pe de alta, au reusit sa dezbrace actul artistic contemporan de semnificatie?

Comentam ca in curand lumea digitala va ramane fara fani, surprins fiind de numarul mare de "vedete" care se promoveaza utilizand tehnologia Web 2.0. In acelasi timp, nu pot sa nu observ usurinta cu care ne subscriem numele ca promotori ai aproape oricarui continut, fapt care este cel mai evident in muzica: cool inseamna tot ce este nou, iar hype este tot ceea ce nu a adunat (inca) un numar semnificativ de adepti. Suntem mai preocupati decat oricand sa ne definim optiunile, fie ca suntem amatori de cool ori de hype, ridicand voci catre tabara cealalta si argumentand fragil propriul nihilism. Pretentii de artisti si preferinte eclectice - generam continut de doi bani si il consumam pe al altora, intr-un supermarket al falsitatii formelor.

Este oare o chestiune de timp? Dupa ce a depasit un secol al vitezei si deja se pierde in cel informational, societatii contemporane ii lipseste nevoia de discernamant. Suntem supusi unei avalanse de idei si, oarecum interesati mai mult de fatada decat de substanta, nu reusim sa dedicam suficient timp unui concept, unei opere artistice, pentru a putea decide daca aceasta corespunde propriului nostru sistem de valori. Lasand la o parte gramada de profanatori ("the wanna be that cannot be", glumea un amic), in ce masura este afectat artistul? Cat de mult este acesta din urma preocupat de mesaj si cat de mult decade in amorul artei? Am pierdut autenticul tocmai prin aceasta fortare a sa: cu cat dorim sa fim mai aparte ne departam de sinceritatea propriilor sentimente. Ne jucam cu fatete, le imprumutam si le ajustam, cuprinsi de obsesia validarii lor si deci a propriei persoane. Inconjurati de mijloace de comunicare, parem a fi mai izolati decat oricand, caci judecata celuilalt devine punct de reper si suntem nevoiti sa ne ascundem.

Ironia rezida in faptul ca, in final, arta isi face treaba: aceasta debarasare de continut reflecta superficialul care ne caracterizeaza. Pe scurt, nu vrem mai mult.
 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks