vineri, 11 septembrie 2009

Genetica propriei infatuari


Sufar de o mutatie genetica la nivel cromozomial, ceva probabil la fel de subtil (si exact din aceasta cauza cumva mai pervers) precum mutatia regresiva a celui de-al cincilea cromozom al lui Cal Stephanides. (Daca va intrebati cine este acest sau aceasta Cal, atunci eu va spun ca trebuie sa cititi neaparat Middlesex al lui Jeffrey Eugenides).

Inapoi la oile mele nebune, cred ca mutatia asta a mea incepe de-abia acum sa se vada. Tot ea imi spune ca daca ar exista in mintea mea ganduri sinucigase, ele ar fi legate de felul in care ii percep pe cei din jur, si nu de propria persoana. Ele insa, gandurile sinucigase, nu exista. Daca vreti sa stiti cum sunt anihilate, va spun ca aceasta se datoreaza unui adapost uman care ma primeste cand lantul cromozomial se zbuciuma stingher. Si in afara de asta, mai sunt si cartile. Cartile, ele despre care nu indraznesc sa scriu, pentru ca a le povesti este ca si cum ai incerca sa schitezi un tablou de-ale lui Picasso, cu creta pe asfalt, pentru ca apoi sa faci doi pasi inapoi si sa exclami: "Cam asa ceva!". Stupid, nu?

Oricum, alterarea asta de care sufera cumva fluxul meu sanguin se numeste infatuare imbecila si imi face capul sa crape de o durere surda atunci cand observ lucruri. Ce fel de lucruri, vreti sa stiti? Pai multe, si in tocmai asta consta parsivitatea afectiunii mele. Oriunde intorc privirea exista stimuli ascunsi care imi agraveaza boala si imi umplu stomacul de scarba. Inutil sa mai spun ca cea mai greu de suportat este infatuarea celorlalti. Sunt prins intre decadere si prabusire, trebuie sa asist pasiv, iar defectiunea mea congenitala nu imi permite. Cum sa fac sa invat sa scuip otrava?
 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks