marți, 18 octombrie 2011

Din spatele cortinei roz



Când îți sufleci mânecile și te așezi să scrii o faci în primul rând pentru efectul terapeutic al cuvintelor. Scrii pentru a nu vorbi singur cu voce tare, obligi gândurile să curgă domol, le stăvilești cu puncte și semne de întrebare. Virgula este o reflecție, un punct de check-in, o proptea. O poveste se scrie încet, de la o virgulă la alta.

La începutul jurnalului său de geniu, Dali încalță niște pantofi de lac prea strâmți. "Voluptatea fizică viscerală, tortura cotropitoare pe care mi-o provoacă pantofii mei de lac mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime, cărora suprema inchiziție a durerii din picioare le conferă valoare generalizantă", scrie maestrul. Eu nu am avut pantofi de lac pentru că nu merg la baluri și nici nu sunt vreun geniu, însă lucrul acesta nu m-a descurajat. Am stat pe marginea patului cu ochii închiși și mi-am imaginat că mă strâng foarte tare pantofii mei de lac, deși purtam doar niște șosete. După trei zile de concentrare făcusem răni în tălpă. Noroc că șosetele erau roșii. A trebuit să îmi imaginez că povestea nu va fi citită de nimeni și ăsta a fost pantoful meu prea strâmt. Dacă un gând exista eu trebuia să îmi plec fruntea și să îl pun în cuvinte cum știam mai bine, fără să consider reacții, judecăți, consecințe.

Îți pui casca de protecție și aprinzi lanterna, iar apoi te bagi în întuneric. Avansezi pe culoare înguste, întâlnești fețe familiare pe care nu le-ai cunoscut niciodată, îți auzi pașii în revers și glasul într-o sută de intonații. Cuvintele trecutului au dispărut și nu ai ce face, trebuie să recompui substanțe vechi în forme noi care să semene cu originalul. Uneori se creează confuzie. Un personaj vine la tine, face ochii mari și își spune replica: "Uită-te la el, e fetiță!", zice și râde. Iar tu privești neîncrezător și întrebi: "Cine mai este și ăsta? Ce caută individul acesta la mine în cap după atâția ani?" Toate sunt acolo, nu au plecat niciodată, însă lipsește exercițiul forajului la mare adâncime sufletească. În timp ce paginile se umplu ființa capătă mai multă greutate. Ești așezat la birou pentru că niște forțe te-au adus acolo. Când scrii despre propriul trecut începi să crezi în mâini nevăzute.

Oricât m-aș ascunde după pantofi de lac și șosete roșii, scriu o poveste pentru ca aceasta să fie citită. Nu numai că scriu, dar vreau și să rostesc ceva cu voce tare. În spatele cuvintelor există mereu alte cuvinte. Trebuie să găsești timbrul vocal adecvat. La început glasul îmi tremura pentru că nu eram obișnuit să vorbesc despre propriul meu trecut. "Ce vreau de la povestea asta?", m-am întrebat. Însă nu am început bine și mi-am dat seama că povestea voia ceva de la mine.

Nu am scris ca să arăt că am dreptate și nu am scris pentru a-mi cere iertare. Tentația a fost mare pentru că e mai comod să întorci cuvintele din pana moralității, însă nu aș fi făcut decât să imit, să anticipez, să forțez. Este mai ușor să îți amintești cum vrei decât să îți amintești cum a fost și a trebuit să rezist deși, printr-o ciudată răsturnare cauzată de trecerea timpului, a fost cum îți amintești și nu invers.

Te scufunzi printre amintiri și din când în când mai ieși la suprafață să iei o gură de aer. Iei bucăți din tine și le aduci pe uscat, unde încerci să le potrivești cum știi mai bine. Tragi manechinul mai departe de apă, îl cureți de scoici și de alge, îl scuturi de nisip. Îi acoperi goliciunea cu o cârpă veche. Îți umezești palmele și îi cureți fața. Trecătorii se opresc și admiră o mână, discută un picior. Manechinul se mișcă să își dezmorțească noul trup. Vine apoi seara și oamenii pleacă acasă cu manechinul în minte. A doua zi răsare iar soarele, ca în orice poveste cu final fericit.

"Din spatele cortinei roz" a apărut în Decât o Revistă #7, volumul 1. Este o poveste despre evadare, despre dictatura propriilor noastre circumstanțe, dar mai ales este o poveste de iubire.

Urmează alte povești pe scurt, etc. etc.
 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks