miercuri, 28 decembrie 2011

Până după Crăciun



Ropotul ploii a pierdut din intensitate, însă ștergătoarele aleargă în continuare dintr-o parte în alta a parbrizului.
- Rulezi și tu ceva?
Fără să răspund, trag din spate sacul lui Robert și caut în buzunarul interior. Înaintăm cu 140 la oră de-a lungul unui drum gri, printr-un câmp monoton care se topește la marginea cerului. O lumină roșiatică își face loc printre norii grei.
- Trebuie să fie niște hash pe-acolo.
După trei ore de conversație am cedat amândoi tăcerii, Robert aparent absorbit de condus iar eu cu privirea pierdută dincolo de geam. Mâna lui se odihnește pe schimbător, la limita spațiului dintre noi. Mă uit din nou la ștergătoare și mi se face frig. Îmi vine să îi ating mâna, să îi simt fierbințeala din podul palmei, însă nu îndrăznesc. În afară de asta, sunt ocupată cu rulatul.


- Nu găsesc filtre.
- Sunt pe-acolo, caută mai bine.
Caut și într-adevăr, sunt pe fundul sacului. Robert are întotdeauna dreptate și eu m-am obișnuit cu acest lucru. Robert nu uită nimic pentru că are toată viața organizată în calendare și task-uri. Robert se trezește de dimineață înainte să îi sune telefonul. He is that kind of a person. Îi privesc profilul întunecat, încerc să găsesc ceva familiar, de care să mă pot agăța. Întoarce capul și îmi zâmbește moale, ca și cum și-ar cere scuze pentru faptul că universul este așezat așa cum dictează el. Mi-aș dori să nu îmi mai zâmbească în felul ăsta.
- La ce te gândeai? Mă fixează cu privirea, iar eu mă grăbesc să mă uit din nou pe geamul din dreapta.
- Fii atent la drum, Robert.
De dimineață am luat trenul spre Bruxelles cu gândul că voi avea timp să dau o raită prin magazine, însă puhoaiele de turiști mi-au deturnat traseul. Mi-am făcut un cui în spatele catedralei Saint Michel, apoi m-am refugiat într-o cafenea până aproape de ora 14, când urma să mă întâlnesc cu Robert. Pe drum m-am oprit într-un boutique și i-am luat o geantă de umăr albastră, pe care am ales-o aproape la întâmplare. L-am așteptat în fața gării, acolo unde trag autocarele pentru turiștii cu buget restrâns. Mă uitam la silueta care traversa platoul de piatră cubică. Îmi doream să nu fie el, să mai am câteva secunde de singurătate înainte de toată agitația ce avea să urmeze. Purta un palton nou însă i-am recunoscut mersul ușor săltat. Când s-a apropiat am văzut că pe fața lui străluceau picături de ploaie. Scumpa mea, mi-a șoptit în ureche. M-a întrebat cum mă simt. Cu palmele lipite de pieptul lui, l-am împins ușor. I-am spus că vorbim în mașină. Iar acum Robert privește înainte cu răbdare. Știe că mai avem ore bune de mers.
- Ce filme ai mai văzut? întreabă.
- Să nu îmi spui că vrei să vorbim despre filme.
Am impresia că Robert ar umple tăcerea cu orice. Chestia asta o faci cu colegii de serviciu și cu rudele, dar nu cu prietenii. În niciun caz cu ceea ce se numește your significant other. Când nu ai nimic de spus e mai bine să lași tăcerea să curgă. Tăcerea este un alt fel de intimitate, însă Robert nu vede lucrul ăsta, nu îl simte. Cel mai mult îl apreciez pe Martijn când tace. S-au poate pur și simplu eu și Robert nu mai găsim același ritm al conversației, nici eu nu mai sunt sigură. De câteva luni îmi simt mintea pierdută într-o pâclă de incertitudine.
- Vrei să vorbim despre altceva?
Vreau să mă apropii, dar nu în felul ăsta. Aș vrea să ne privim în ochi fără să ne spunem nimic și atunci poate că am înțelege mai multe. Am obosit de atâtea cuvinte, în ciuda faptului că ne vedem atât de rar, sau poate tocmai de-aia. Nu am chef să vorbesc acum, nu aici, nu în mașină, nu în mijlocul unui câmp cenușiu.
- N-am văzut niciun film mișto. Mai mult am citit.
- Tree of Life. E un film fain, zice pe un ton care nu admite contrariul. Lui Robert îi este atât de simplu să aibă opinii solide.
- Glumești? Pretentious bullshit. Marile întrebări ale vieții și dinozauri pe computer. Ce ți-a plăcut?
- C’mon, este foarte bine realizat.
- Da, presupun că are meritele lui. Face conexiuni interesante între niște idei care altfel sunt destul de plate. Din când în când mai avem nevoie și de melodramă.
Am văzut Tree of Life cu vreo două săptămâni în urmă. Nu aveam chef de lirismul dezlânat al lui Malick, însă Martijn a luat bilete fără să îmi spună. Sâmbătă seara m-am trezit cu el la ușă. Trecuse pe lângă piața de flori și îmi luase lalele. It is depressing that one can get tulips at any time in the year, i-am spus. A râs și mi-a oferit o traducere aproximativă a unui proverb olandez căruia nu i-am găsit sensul. Când nu își găsesc cuvintele, oamenii recurg la proverbe. Chestia asta nu i-am spus-o lui Martijn. Știu că are cele mai bune intenții, că are suflet bun, că e un băiat de aur. Așa ar zice mama. Pentru mine însă Martijn este un mototol care mă scoate în oraș și care se pricepe la sex.
Din nou liniște. Am impresia că de când s-a mutat în Paris, Robert vede lucrurile altfel. Nici chiar Facebook nu ne mai ajută, nici acolo nu ne mai plac aceleași chestii. Mai devreme m-a întrebat dacă îmi place Lana Del Rey. O femeie nu poate să spună despre alta că este o bimbo fără să i se reproșeze că este geloasă. Dacă sunt geloasă pe cineva sunt pe Robert, pe faptul că poate fi mulțumit cu atât de puțin. Cred că viața se trăiește mai ușor când te mulțumești cu puțin. Pare să aibă sens, dar nu găsesc o cale de a-mi tempera așteptările. Probabil că sunt o pretențioasă, că nu m-am lovit de viață cum trebuie. Dar asta nu poate să fie decât un motiv de bucurie, nu văd de ce m-aș maturiza doar pentru a fi în rând cu lumea.
- Fază super tare. Am avut un job în Monaco. O babă cu vreo treizeci de câini. D-ăia mici și fluffy, albi, știi? Matthiew nu știa cum să îi bage pe toți în poză. Și rudele babei, niște lingăi care se grăbeau să intre și ei în cadru, să țină potăile în brațe. Te stricai pe tine de râs. Și aveau un conac, d-ăsta, pula mea, cu tot dichisul. Vrei?
Iau jointul și privirea îmi rămâne pe profilul lui Robert. E frumos. E dureros de frumos.
- Te căcai.
- Poftim? Sprâncenele i se ridică și își umezește buzele.
- Te căcai pe tine de râs, se spune. Nu, te stricai.
- În fine.
Robert știe când să renunțe. Probabil că tatăl lui, domnul Petrescu, l-a învățat că în viață nu are rost să te agiți pentru bătălii secundare și victorii banale. Un îndemn pe care Robert îl urmează și la treizeci de ani. În felul acesta, neamul Petrescu perpetuează iluzia grandorii de la o generație la alta.

Mă sucesc de pe o parte pe alta, apoi decid că nu am cum să adorm la loc și mă strecor afară din pat. Îl privesc pe Martijn cum sforăie ușor, cu capul ascuns sub o pernă. Camera de zi este cufundată în beznă. Ridic pe jumătate oblonul și mă uit la umbrele întunecate de afară, fără să recunosc nimic. Probabil că fereastra dă în spatele casei. Încă o zi cu ploaie. Este foarte frig în casă, Martijn nu lasă niciodată centrala să meargă pe timp de noapte. După ce pornesc căldura îmi dau seama că nu am de ce să rămân. Este șase dimineața, pot să iau bicicleta până acasă și să mai dorm câteva ore bune în patul meu, la 26 de grade. Îmi adun hainele de pe canapea, le trag repede pe mine și ies în stradă.  Am doar un hanorac, nu știu la ce îmi era mintea când am plecat de-acasă. Renunț la bicicletă și mă îndrept spre stația de autobuz. Picături reci de apă mi se preling pe frunte și îmi intră în ochi. Grăbesc pasul pentru a mă adăposti sub streașina galbenă. De pe panou zâmbește Nicole Kidman. O figură de detergent îmbrăcată într-o rochiță roz. Obrazul și pulpele îi sclipesc în lumina felinarelor. Nicole este atât de albă și de curată. Nicole nu se strecoară dimineața din patul amantului, sau dacă o face înseamnă că este într-adevăr o actriță desăvârșită.
Ocolesc panoul și sar peste o băltoacă. Mă întorc și văd în spatele meu, aruncată pe banca din stație, o bocceluță cu haine. Grămăjoara tresare, își adună umbrele negre și se ridică. Un chip bătrân de femeie mă privește pieziș de sub o bucată de pânză năclăită. Are obrajii roșii și ochii înfierbântați. Bătrâna se ridică cu greu, se uită în jur buimacă, apoi pare să mă vadă și începe să mormăie. Mă trag ușor afară, în ploaie. Piciorul îmi alunecă de pe bordură însă îmi găsesc repede echilibrul. Mă uit spre capătul străzii de unde ar trebui să apară autobuzul, însă nu trece nicio mașină. Până să apuc să îmi dau seama ce se întâmplă, femeia se ridică și se repede spre mine. Are dinții înnegriți și niște brațe grele ca niște bușteni. Degetele ei murdare îmi zgârie obrazul. Mă apucă de sânul drept prin materialul hanoracului și mă trage spre ea. Lumina felinarului din spatele ei mă orbește pentru câteva clipe, aud o bufnitură în spate și imediat simt o durere ascuțită în ceafă.

Deschid ochii și durerea dispare. Sunt cu Robert în mașină, afară e deja beznă. Îmi dezlipesc cu greu buzele, aerul este fierbinte și nu pot să respir. Caut cu privirea sticla de apă, o găsesc aruncată între scaune și beau din ea cu poftă.
- Ți-era sete, baby. Ai adormit.
Dau din cap încet, cu privirea spre el. Umerii lui stau ca un scut lângă mine. Închid ochii; încerc să îi simt mirosul cald și îmi închipui că îl sărut pe gât. Nu plâng, însă îmi dau lacrimile. Le șterg cu ciudă de pe obraz.
- Ce pot să fac?
Pentru o secundă, chiar îmi doresc să mai poată face ceva, să mă privească într-un fel care să îl apropie, să mă surprindă cu un gest în care să îl regăsesc așa cum era. Picăturile de ploaie se aruncă avide spre faruri. Nu văd nicio soluție, însă trebuie să îi dau un răspuns. Nu sunt eu de vină că nu mai este nimic de făcut și nu pot să îi dau sfaturi în ceea ce privește relația noastră. Unele lucruri trebuie să vină de la sine, dar cum aș putea să îl fac să înțeleagă asta când e deja prea târziu?
- Ai fi putut să fii acolo.
Este nedrept din partea mea să o spun, însă asta gândesc și sunt prea obosită ca să găsesc alt răspuns. De-abia după ce îmi aud vocea îmi dau seama că am deschis o portiță.
- De unde te întorceai?
Deci vrea să încep cu începutul. Ne întoarcem la fapte.
- De la Vera, stătusem până târziu.
- Credeam că Vera era plecată în România.
Mereu atent la detalii, ca și cum acestea ar fi cele mai importante. Detectivul Robert este atent la orice indiciu și uită de sentimentele eroinei din romanul de duzină pe care îl scrie seara acasă.
- M-am dus la ea să ud florile și am rămas să...
Din sensul opus țâșnesc două fascicule albe. Un muget se izbește de geamul din stânga și podeaua vibrează. Robert urlă.
- Să îmi bag pula în capul tău de prost. Imbecilul mă-tii, mai ești și pe tir, futu-te-n nas de ariciul pulii.
Vocea lui mă lovește în tâmplă ca o rangă.
- Te rog, taci.
Robert se uită în oglinda retrovizoare, apoi la mine.
- Iartă-mă, m-a speriat cretinul ăla.
- E OK, îi spun și îmi lipesc umărul de geamul rece din dreapta.
- Știu că e OK. Scuză-mă.
Își trece mâna prin păr, își încleștează maxilarul. Îmi aruncă priviri rugătoare, așteaptă să îl cert și să îl rog să reducă viteza.
- E OK, spun din nou.
GPS-ul arată că mai avem de parcurs 50 de kilometri. Va fi OK. Ne vom întâlni cu gașca, vom primi și vom face cadouri, vom râde în hohote, vom purta măști și vom dansa. Vom încerca să nu ne gândim la nimic. Ne vom strădui să trăim așa măcar pentru câteva zile, departe de ceea ce a fost, cu ochii închiși la ce va urma. Ne vom ascunde într-o casă pe trei etaje în care toate ușile sunt deschise. Totul va fi OK până după Crăciun. Respir mai bine.

 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks