miercuri, 28 noiembrie 2012

Elefanții tăcerii


Există lucruri pe care oamenii preferă să le țină sub tăcere. Puțini sunt cei ce îndrăznesc să vorbească deschis într-un fel care nu le complimentează caracterul: să recunoască greșeli, să împărtășească regrete, să analizeze depresii. Iar aceștia de bună seamă nu sunt zdraveni la cap. De regulă, când auzim asemenea lucruri sărim în ajutorul celui în cauză, numaidecât să-l facem să tacă din gură. Eu chiar așa le și spun, sunt un om sincer și le zic: ține-ți fleanca, nu mă întrista cu necazurile tale tocmai acum când aproape reușeam să fiu vesel. Vă asigur că nu spun asta din lipsă de empatie; dimpotrivă, din cauza unui imens amalgam de sentimente confuze.

O observație: nimeni nu menționează toți acești elefanți, ăștia mari și gri, îi vedem peste tot dar degeaba, nimeni nu îndrăznește. Avem ceva împotriva elefanților noștri străvechi, aceste animale scorojite de vreme și uitate de soartă? De ce îi băgăm în cameră dacă nici măcar nu binevoim să le recunoaștem prezența? 

Știu un bărbat care s-a răsculat împotriva acestei stări de fapt. Era chiar bunicul meu. Într-o zi el s-a ridicat în picioare și, fără niciun avertisment prealabil, a lovit cu pumnul în masă. Gata, mi-a ajuns, peste tot acești elefanți ai tăcerii, a spus furios, după care și-a luat haina din cuier și a ieșit pe ușă. Ce-ar fi putut să înțeleagă bunica, mă întreb? Bunica - o femeie cu mintea deschisă care, în măsura în care i-ar fi fost acordată o șansă, ar fi îndrăznit să vorbească despre elefanții din propria casă.

Timpul le vindecă însă pe toate. În ziua în care am venit eu pe lume bunicul era deja un elefant veritabil.

Filozofia tăcerii se învață în primii ani de viață. Copilul privește jocul adulților, apoi perfectează propria replică în oglindă: expresii naive, gesturi golașe, priviri ezitante. Altfel spus: sugestia faptului că dincolo de cuvinte așteaptă o arătare cu solzi de argint, bale de foc și gheare din plastic, un dispozitiv stocastic de pierdut timpul, o combinație unică de drac bălțat și kitsch chinezesc, nimeni altcineva decât ea, tăcerea elefanților. 

Un elefant despre care nu se vorbește este un elefant dat uitării. Însă uitarea nu este același lucru cu dispariția. În fapt, lumea e plină de elefanți cât se poate de prezenți, de reali. Se poate spune că tocmai această omniprezență le conferă acestor biete animale domestice o invizibilitate așa îndărătnică. 

Dali2

0 comments:

Trimiteți un comentariu

 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks