miercuri, 21 noiembrie 2012

George Saunders a fost iubitul lui Ayn Rand


Cu câteva zile în urmă George Saunders, unul dintre autorii mei preferați de ficțiune scurtă, a mărturisit  motivele exacte care-l plasează de partea democraților, determinându-l astfel să voteze cu Obama. După cum o spune și el, nu este vorba de socialism, dreptate sau milă pentru săraci. De fapt, alegerea lui este mai personală decât ați crede pentru că George Saunders a fost unul dintre iubiții lui Ayn Rand. Din păcate, așa cum se confesează Saunders în acest fragment fictiv de istorie personală, faimoasa scriitoare l-a părăsit pentru (pe atunci) la fel de tânărul Paul Ryan. De unde și aversiunea explicabilă a lui Saunders pentru tot ce ține de gașca republicanilor.

Avusesem ocazia să admir inventivitatea și umorul lui Saunders în câteva ocazii, citind In Persuasion Nation sau răsfoind ocazional The New Yorker, unde apare de altfel și confesiunea politico-amoroasă pe care o recomand astăzi și care, iată, face dovada unui laconism sublim. În nu mai mult de o sută de cuvinte Saunders reușește să rezume întregul roman Atlas Shrugged, o lucrare care sare de o mie de pagini:
"[...] the truly rapacious ones were not the capitalists—who were, in fact, the only ones capable of freeing the earth’s great treasures for the use of all—but, rather, those who would cry victim, and pillage that which the capitalist had earned, thus undercutting the most powerful thing a man has—his sense that he was a God walking the earth, and must take power, and enjoy power, and never apologize for being, you know, powerful."
Sunt sigur că la citirea cu voce tare a paragrafului anterior veți avea o ciudată senzație de déjà vu, dar vă invit să experimentați. E firesc să fie așa: Atlas Shrugged este cartea de căpătâi a conservatorilor americani și se vinde împreună cu Noul Testament; ambele opere sunt în egală măsură citate de republicani în discursurile și prelegerile lor. Este reconfortant că ironia lui Saunders nu are ca obiect o gafă oarecare de-ale lui Mitt Romney, îndreptându-se mai degrabă împotriva unui mod de gândire care merită o apreciere critică:
I had an aunt who was handicapped and on Medicare, and I basically liked her. Whenever we’d stop by, Ayn would sit there glaring at Aunt Sue’s state-sponsored wheelchair. And afterwards there’d be a quarrel.
“That woman,” Ayn would say. “She feeds off the labors of those who would never dream of lowering themselves to accept the fruits that others have harvested with the sweat of their brows.”
“Well, I guess,” I’d say. “But she’s nice, right? And it wasn’t her fault she got muscular dystrophy. Did you like the pie?”
Ayn would fall silent. And there’d be no raping that night.
I was so stupid! In retrospect I can see that I was experiencing a moment of self-indulgent philosophical weakness. I think it was the hormones. Or maybe my acne medication. Whatever it was, I’d started to think there might exist some suffering people who had not brought it upon themselves, and who might therefore be worthy of some help, some help from us, the larger group.
Din păcate pentru filosofia capitalistă propovăduită de Ayn Rand și din păcate pentru noi toți, criza financiară a ultimilor ani ne arată că tabăra jefuitorilor și cerșetorilor nu se regăsește printre rândurile celor patruzeci și șapte la sută, cum le este republicanilor convenabil să creadă. Printr-un raționament oarecum încâlcit, Saunders ajunge la o concluzie înțeleaptă:
And now, at long last, my moment is here. I am going to vote for Obama in memory of the broken, sniveling boy I was in 1977, even if it means every poor person in America has a fair shot. I am going to vote against Romney-Ryan even if it means those poor freaks living near me end up at home more often, and with health care. I will vote against Paul Ryan even if it means that the rich—the true princes, who give us everything that we have, and ask only to be allowed to produce—must continue to suffer under the many restrictions, such as the law, such as taxes, imposed by the small parasitic men who malinger beneath them, hoping for their crumbs.
Meritul cel mai mare al lui George Saunders este însă acela că știe să-și pună cititorii pe gânduri fără a le alunga zâmbetul de pe buze. Citiți întregul text în The New Yorker.
 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks