marți, 5 februarie 2013

Mo Yan, membru de partid și laureat al premiului Nobel


Mo Yan este al treilea cetățean de origine chineză laureat cu Premiul Nobel. Ceilalți doi deținători, Gao Xingjian și Liu Xiaobo, nu sunt în grațiile partidului comunist: scrierile lui Gao Xingjian sunt interzise în China, iar Liu Xiaobo se află în închisoare din 2008 ca urmare a activismului său politic. Când vine vorba de favorurile conducerii, Mo Yan pare a fi excepția. Anul trecut, când i-a fost decernat premiul, comuniștii chinezi au răsuflat ușurați. Frustrările erau imense, obținerea unui Nobel pentru literatură fiind încă din anii optzeci un obiectiv al politicii de stat.

Cu toate acestea, textul contrazice doctrina, reușind să scape din ghearele cenzurii. Realismul magic, cu accente absurde și conflicte opace, umorul negru și imageria halucinantă, toate evocă existența unei societăți dezrădăcinate, alterate de abuz și decăderea valorilor umane. Ne sunt înfățișate destinele unor ființe bizare, dezbrăcate de demnitate, cu emoții închistate și comportamentele disperate, uneori meschine.
Lao Lan had a substantial potbelly and rosy cheeks; his voice rang out like a pealing bell. In a word, he was born to be a rich official. After rising to the position of village head, he selflessly taught his fellow-villagers the water-injection method and served as the leader of a local riches-through-ruse movement. Some villagers spoke out angrily and some attacked him on wall posters, calling him a member of the retaliatory landlord class, which was intent on overthrowing the rule of the village proletariat. But talk like that was out of fashion. Over the village P.A. system, Lao Lan announced, “Dragons beget dragons, phoenixes beget phoenixes, and a mouse is born only to dig holes.”
Citatul de mai sus este din Bull, o povestire publicată la sfârșitul anului trecut în The New Yorker și, de fapt, un extras din POW!, un roman scris de Mo Yan în 2003. Decăderea societății chineze din spațiul rural, abandonul moral, sărăcia și disperarea, sunt surprinse în tușe puternice:
I took a long look at the pigs—it was true that there wasn’t much meat on either of them, but those four fleshy ears would have made for good snacking. To me, the ears were the best part of a pig’s head—no fat, not much grease, and tiny little bones with a nice crunch. They were best with cucumbers—the thorny ones with flowers—and some mashed garlic and sesame oil. “We can eat their ears!” I said.
“I’ll cut off your ears and eat them first, you little bastard!” Mother said. She grabbed hold of my ear and jerked it hard, while Father tried to pull me free—by the neck—and I screamed for all I was worth, afraid my ear would be ripped off. My screams sounded like the squeals of pigs being slaughtered in the village. In the end, Father, with his superior strength, managed to yank me free.
Rage turned Mother’s face waxen and her lips purple; she stood at the stove shaking from head to toe. Emboldened by my father’s protection, I cursed, spitting out her full name: “Yang Yuzhen, you stinking old lady, you’re making my life a living hell!”
Paradoxul, faptul că aceste rânduri sunt scrise de un membru de partid care ocupă și funcția de președinte al asociației oficiale a scriitorilor chinezi, oglindește starea de fapt a Chinei zilelor noastre:
Whenever he was the target of Mother’s frantic curses, he’d say, “Any day now, very soon, the second land-reform campaign will begin, and you’ll thank me when it does. Don’t for a minute envy Lao Lan, since he’ll wind up like that landlord father of his, dragged off to the bridgehead by a mob of poor peasants to be shot.” He’d aim an imaginary rifle at Mother’s head and fire off a round: bang! She’d grab her head with both hands and go pale with fright. But the second land-reform campaign didn’t come and didn’t come, and poor Mother was forced to bring home rotten sweet potatoes that people had thrown away so she could feed the pigs. Our two little pigs never got enough to eat and they squealed hungrily most of the time. It was annoying.
Fantasticul și magia lui Mo Yan sunt vehicule lirice de transpunere, pe sub nasul cenzurii, a unei realități opresive. Scriitorul reușește să convingă două lumi diametral opuse: un regim autoritar și un juriu al păcii.
As I stared at all those notes which had fallen at our feet like so many dead leaves, I began to cry, and at long last Father looked up. There was no sign of anger on his face, or of sadness. It had all the lustre of a dried-out piece of wood. He gazed at me coldly, a look of perplexity in his eyes, as if he had no idea why I was crying. I reached out and clawed at his neck. “Dieh,” I said, “you’re no longer my father. I’ll call Lao Lan Dieh before I ever call you Dieh again!”
Traducerea în limba engleză a romanului POW! va vedea lumina tiparului anul acesta. În 2012 cărțile lui Mo Yan au apărut la Editura Humanitas, așa că, cel mai probabil, va exista și traducerea în limba română.
Iată și link-ul către povestirea publicată în The New Yorker.

(Intră pe Readability.com și instalează niște extensii șmechere pentru browser, care te ajută să citești textele disponibile online ceva mai comod, pe Kindle.)
 

Copyright © 2011 Paranoiatopia. All Rights reserved
RSS Feed. This blog is proudly powered by Blogger. Design by dzignine based on Minima-White code frameworks